Fericirea e un lucru mărunt

Băi psiholoago,

asculta la mine, fericirea e un lucru marunt!
Dupa ce stai la rând cu rahatul la fund ca nu-ți ajung banii pe care i-ai numarat de zece ori, te bucuri ca o vită proastă ca ți-a ramas și de-un hotdog rumegat in picioare, coleg de staul cu alții ca tine!

Trăiască Ikea, trăiască corporația, trăiască consumerismul!
Americanii-s de vină. Restul îl știi și tu.

Cum ții ochii închiși?

Cu plasturi, cu nasturi,
cu mâinile-ți calde,
cu buze ca roze mimoze,
în ușă – păpușă, în pat – acrobat,
pe jos, pe covor din obor,
sărut meritat sau furat,
pe pleoapă fluturat,
aruncat și salvat,
topit, înghețat,
în doi bucurat.

Deci… cum îți trece?

Cum îți trece? se întreba ea, Maldita, și îi întreba și pe alții.

Răspunsul pare foarte simplu: îmbătat, mâncat în neştire (proastă alegere, mai bine bei), distrat în ciudă, afișat ostentativ etc. Oare?

Hai să vedem despre ce este vorba, despre ce relație vorbim pentru o evaluare cât mai exactă a necesarului de grade alcoolice și de calorii. În momentul în care îți pui întrebarea ”Cum îmi trece?” deja vorbim de o experiență ultra-personală, asemănătoare cu dependența de un drog puternic, care afectează fiecare aspect, fiecare detaliu, indiferent cât de minor, al vieții tale. Fiecare dintre milioanele de detalii reprezintă câte o mică doză, de care încet, încet, devii dependent și îți controlează fiecare gest și gând.

În momentul în care renunți la drog (sau renunță el la tine) începi să experimentezi senzația aia de durere aproape fizică, la limita insuportabilului și să te lași condus de dorinţe contradictorii amestecate cu sentimente idioate de ură, enervare, neputinţă.

Și uite cum, chiar invitați fiind să facem o glumă, să nu luăm în serios, să găsim metode haioase la probleme dureroase, ne împotmolim tot în aceleași răspunsuri și activități. Ca și cum băutul sau mâncatul excesiv ar desface pe loc sinapsele care încă te fac să începi un lucru ”de doi” și să nu-l mai termini pentru că ți-ai dat seama că ”în unu” nu mai are rost. Ca şi cum te-ar ajuta să elimini legătura între tendinţa de auto-distrugere fizică şi speranţa de eutanasiere a legăturilor neuronale asociate cu imaginea și prezența fostului partener.

Cu timpul (poate chiar și cu ajutorul metodelor de care vorbeam mai sus) dispar automatismele conduse de experiența în doi, se estompează influența persoanei de care te-ai despărțit, însă rămâne amintirea mixturii de sentimente de a iubi și de a fi iubit și dorul de toate evenimentele și gesturile asociate.

În cazul ăsta, întrebarea nu mai e așa simplă. Ar trebui să o rezolvăm întâi pe următoarea: ”Ne e dor de mixtura de iubire sau ne e dor chiar de el/ea?”

Și-atunci, cu tot disclaimer-ul, nu mai este de mirare că avem astfel de răspunsuri: unii speră că lucrurile vor devenii la fel ca la început (interesant clișeu), unii imploră (măcar) prietenie, iar alții speră în ”mirakuloasa inpakare”. Suntem foarte siguri că asta vrem?

Curios sau nu, dragostea funcționează similar mecanismului durerii. Uiți de durerea de la mână când te lovești la cap.

Noi

Noi nu avem pământ de cedat. Noi avem pământ de săpat.
Noi nu avem unde merge. Că n-are cine să ne alerge.

Noi n-avem visuri de visat. Noi avem somnul zbuciumat.
Noi nu avem o noapte lină. Că n-are cine să ne cânte-a tihnă.

Noi nu mai vrem să fim eroi. Noi vrem să devenim ca voi.
Salvaţi-ne de noi. Salvaţi-ne… tot voi.

Oraşul sărbătorilor mele

Am întâlnit oameni fără ocupaţie, plictisiţi de moarte, bucuroşi de fiecare ocazie cu care se pot da în spectacol, cocalari şi piţipoance cu gesturi studiate care ridică la perfecţiune kinetică arta aruncatului seminţelor în gură, iar scuipatul cojilor te face să crezi că l-ai descoperit pe sensei-ul tinereţilor lui Mărgelatu.

Întâlnesc aceeaşi tipologie la fiecare Paşte, Crăciun sau oricare altă sărbătoare la care tradiţia obligă la abandonarea sceptrului puterii absolute asupra cutiei cu maimuţe marca taraftv/zerotv şi plimbarea burţii precedate de posesorul împopoţonat în costum complet Adibas la Aşezământul aurit al Domnului pentru activitatea de achiziţionare a luminii sfinte. Lumină sfinţită de călcatul în picioare, coate în coaste, pumni în cap şi înjuratul reciproc al enoriaşilor umili şi cu frica lui Dumnezeu. “- Suferă bă că şi EL a suferit pe cruce!” Lumina sfântă se ia cu titlu obligatoriu direct de la preotul înveşmântat în odăjdii bătute cu cristale Swarovski. Bricheta preotului e mai sfântă şi mai aurită decât bricheta mea. Progresia geometrică nu se aplică şi nici nu-i sfântă. Crede şi nu cerceta!

Urmează activităţi tradiţionale creştine: mâncatul şi băutul în cantităţi industriale în cinstea sireacului Iisus, da-i-ar Dumnezeu zile că a binevoit să ne mai dea un prilej de sărbătoare în familie şi în comunitate în jurul mesei pline cu mâncare pentru toată armata rusă. Râgâind a sătul şi-a mulţumire că s-au îndeplinit cele cuvenite se purcede apoi la schimbul de ouă, cozonaci şi farfurii între membrii aceeaşi familii, aşa numita pomană. Anul ăsta am asistat la o altă victorie kitchoasă a plasticului vs orice altceva: ou îmbrăcat în folie de plastic pictată cu icoane.

Bine că a trecut. Mă bucur de liniştea şi pacea de până la 1 mai când vom avea iar de sărbătorit cu mici, bere şi grătare cu un plus de savoare dat de noile hit-uri cu fermecătoare arome de mezel.

Movie review: In Bruges

Number one, why aren’t you in when I fucking told you to be in? Number two, why doesn’t this hotel have phones with fucking voicemail and not I have to leave messages with the fucking receptionist? Number three, you better fucking be in tomorrow night when I fucking call again!

Fucking awesome movie!

Un film alert. Acţiunea se petrece în Bruges - oraş medieval în Belgia, un Colin Farrel cu o mimică extraordinară, teribil de plictisit şi un coleg de breaslă (Brendan Gleeson) din contră, foarte entuziasmat, fac o poveste ciudată dar plăcută, cu dialoguri savuroase. Povestea e complicată de pitici, droguri, prostituate, asasini plătiţi, turişti canadieni şi frumoasa franţuzoaică Clémence Poésy (cei care au văzut Harry Potter, îşi pot explica acum “de unde o ştiu eu pe tipa asta?”). Apropo de asta cred că numai Colin nu a jucat şi în HP. În rest îi poţi revedea în In Bruges pe Brendan Gleeson (aka Alastor Moody), Clémence Poésy (aka Fleur Delacour) şi Ralph Fiennes (Lord Voldemort).

Mi-a plăcut gestul cu care franţuzoaiaca şi-a lăsat numărul de telefon. A must see!
Enjoy!

Nota mea: 8,2.
Nota IMDB: 8,1.

Leguma ipocrită

Adică SOIA.
Să ne înţelegem: n-am nimic cu oamenii care consumă soia în mâncăruri gătite în diverse feluri.

Mă refer strict la perioadele în care conform bisericii ar trebui să ţinem post. Post în care teoretic nu consumi carne, ouă, brânză. Păi şi ce faci dacă te împinge necuratu’ să ai poftă de-un mititel tocmai în perioada de post? Sau de puţină brânză? Câteva feliuţe de salam? Ce zici de 2-3 sărmăluţe cu mămăliguţă cu un pic de smântână deasupra? Nişte drob, că tot vine Paştele? Dar de-o ciocolată, ca desert?
E păcat să pofteşti. Nu şade bine. Se supără Doamne-Doamne!

Şi-atunci? Ce-i de făcut? Lăsând la o parte chiar postul în sine. Postul e pentru fraierii neştiutori. Pentru ipocritul informat s-au făcut, la alegere, o varietate la fel de ipocrită şi convenabilă de alimente: brânză, mici, chiftele, budincă, îngheţată, pate, iaurt, kefir, ciocolată, friptură, salam, sarmale, maioneză, drob, piftie şi altele – toate din soia.

Toate pentru burdihanul nesăţios temător de Dumnezeu. Dumnezeu care n-a prevăzut dezvoltarea industrială a înlocuitorilor din soia.

Ipocrit sunt şi eu. Nu sunt credincios, nu ţin post, dar ţin predica asta.

Foto: http://www.gobblegreen.com/

Hello world!

Hello world!… cum se zice!

Există o zi în viaţa fiecăruia dintre noi când ni se pune pata să ne facem blog.
Că e la modă, că are sau n-are ceva de spus, lumea îşi face blog. Astăzi mi s-a pus mie.
Să vedem ce-o să iasă!

Acestea fiind spuse, vă doresc un weekend fain!

Semnat pentru prima oară:
Mihai,
Homo Curiosus.