Am întâlnit oameni fără ocupaţie, plictisiţi de moarte, bucuroşi de fiecare ocazie cu care se pot da în spectacol, cocalari şi piţipoance cu gesturi studiate care ridică la perfecţiune kinetică arta aruncatului seminţelor în gură, iar scuipatul cojilor te face să crezi că l-ai descoperit pe sensei-ul tinereţilor lui Mărgelatu.
Întâlnesc aceeaşi tipologie la fiecare Paşte, Crăciun sau oricare altă sărbătoare la care tradiţia obligă la abandonarea sceptrului puterii absolute asupra cutiei cu maimuţe marca taraftv/zerotv şi plimbarea burţii precedate de posesorul împopoţonat în costum complet Adibas la Aşezământul aurit al Domnului pentru activitatea de achiziţionare a luminii sfinte. Lumină sfinţită de călcatul în picioare, coate în coaste, pumni în cap şi înjuratul reciproc al enoriaşilor umili şi cu frica lui Dumnezeu. “- Suferă bă că şi EL a suferit pe cruce!” Lumina sfântă se ia cu titlu obligatoriu direct de la preotul înveşmântat în odăjdii bătute cu cristale Swarovski. Bricheta preotului e mai sfântă şi mai aurită decât bricheta mea. Progresia geometrică nu se aplică şi nici nu-i sfântă. Crede şi nu cerceta!
Urmează activităţi tradiţionale creştine: mâncatul şi băutul în cantităţi industriale în cinstea sireacului Iisus, da-i-ar Dumnezeu zile că a binevoit să ne mai dea un prilej de sărbătoare în familie şi în comunitate în jurul mesei pline cu mâncare pentru toată armata rusă. Râgâind a sătul şi-a mulţumire că s-au îndeplinit cele cuvenite se purcede apoi la schimbul de ouă, cozonaci şi farfurii între membrii aceeaşi familii, aşa numita pomană. Anul ăsta am asistat la o altă victorie kitchoasă a plasticului vs orice altceva: ou îmbrăcat în folie de plastic pictată cu icoane.
Bine că a trecut. Mă bucur de liniştea şi pacea de până la 1 mai când vom avea iar de sărbătorit cu mici, bere şi grătare cu un plus de savoare dat de noile hit-uri cu fermecătoare arome de mezel.
