Curiozitatea a omorât pisica, zice o vorbă. A omorât și melcul, zice un banc. A vrut să vadă ce-i în priză. Detalii despre pisică nu am. Dacă știți, spuneți-mi voi.
Cred că cea mai deosebită calitate a omului asta e. Curiozitatea. Și totodată cel mai urât defect. Rămâne de văzut dacă o să mă omoare și pe mine.
Sunt un om ca toți oamenii (halal clișeu!), care-și pune zilnic măcar una din întrebările: „cine?, ce?, când?, unde? cum?, de ce?”, iar ultima este cea mai spinoasă și cea care revine cel mai des și în cele mai nepotrivite momente. Dacă ar fi să răspund într-o singură frază la această întrebare, ar fi simplu până ajung la „de ce?”.
Hai cu exemplul:
(Cine?)Eu (Ce?)scriu (Când?)acum (Unde?)aici (Cum?)încet (De ce?) pentru că…. – și aici vă las pe voi să vă alegeți răspunsul vostru.
Întrebarea asta este predestinată să fie mai cu moț. Nu numai că are două cuvinte, dar indiferent cum ai da-o tot de minim două ai nevoie să poți răspunde la ea. Dacă le găsești. Dacă-ți vin pe limbă. Și dacă-ți vin, trebuie să ai curajul necesar. Atunci când trebuie. Nu ca iepurașul care ajunge acasă și se bate cu pumnul în piept în fața oglinzii:
„EU, BĂ URSULE, EU! CE? EȘTI ȘMECHER?”
Și cum de cele mai multe ori tind ca la întrebările mele să-mi răspund tot mie (și chiar dacă de cele mai multe ori mai mult vreau să cred că-mi răspund, decât chiar o fac), predispoziția mea este să comentez pe la alte bloguri și să încerc să răspund întrebărilor și problemelor ridicate de alții, decât să scriu pe blogul ăsta.
Dar mai vino pe aici. Din an în paște e suficient. E nevoie de timp să strâng picătură lângă picătură de curaj, să dau cu DE CE-ul de pământ și să-mi vărs pe blog gândurile și frustrările de om curios.
Om Curios, Homo curiosus, adică. E doar alternativa mea la Homo sapiens sapiens. Lăsând la o parte nevoile primare, toate celelalte (gândirea abstractă, limbajul vorbit, introspecția și nu în ultimul rând capacitatea de a rezolva probleme), vin numai și numai din chestia asta numită CURIOZITATE. Eu așa zic.
Tu ce crezi?
